Iisus din Nazaret este personalitatea lumii antice despre care avem cele mai multe date și de departe cea mai discutată personalitate a istoriei de până acum. Iisus este Mesia cu impactul cel mai vast în istoria cunoscută. Dar cât îl cunoaștem? Cum ar privi Iisus lumea de astăzi?
Raportările la Iisus se mișcă în continuare între renunțare la cunoaștere, lăsând lucrurile în bezna timpurilor, relativizare, care topește totul în ipoteze interesate nu de adevăr, ci să epateze, și apologetică, ce are contact slab cu viața pământească. Dincoace de acestea, rămâne însă justificat un realism robust, al faptelor certe și cultivat, singurul care-l apropie pe Iisus așa cum a fost.
Desigur că însăși urcarea lui Iisus la statura pe care istoria i-a recunoscut-o are istorie. Ea a plecat de la inițiativa lui Pavel, convertit la Iisus (aprox. 40 d.H.), din prima Epistolă către Corintinieni ( 57 d.H.). Aici apostolul a scris: „Căci înainte de toate v’am predat ceea ce și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; /…/la urma tuturor /…/ mi s-a arătat și mie” (Cor. I, 15, 3-8, în trad. Bartolomeu Anania). Pavel a formulat primul Credo al creștinismului, care avea să fie urmat de altele.
Ceea ce s-a petrecut între nașterea lui Iisus și Învierea sau Resurecția sa, a fost reținut în Evangheliile scrise sub impulsul lui Pavel – gen literar care pleacă de la istorie pentru a aduce „vestea cea bună”. Evangheliile au reluat o tradiție ebraică în termeni grecești. Aceștia au trecut apoi în latină („annuncio”), pentru a exprima în cele din urmă „transpunerea spiritului în carne (incarnazione)”. Prototipul viziunii era deja în Isaia (61, 1-2) și s-a regăsit în lectura adolescentului Iisus din sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El m’a uns; El M’a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiți la inimă, robilor să le vestesc libertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i trimit în libertate și să vestesc anul bineprimit al Domnului” (4,18). „Vestea cea bună” a fost preluată în formula lui Petru „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, care a poruncit discipolilor să mărturisească oamenilor ceea ce au văzut. Pavel a vorbit de „Fiul lui Dumnezeu, cel din sămânța lui David născut după trup, iar după duhul sfințeniei, rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere dintru’învierea din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care noi am primit har și apostolie, pentru ca’ntru numele Său să fie credința adusă la ascultare la toate neamurile” (Epistola către romani, 1,3-5). Ceea ce avea să capete consacrare sub grecescul Kerygma a căpătat astfel formă.
Relația dintre kerygma și factualitatea istorică nu are o istorie liniară. Și azi unii perorează asupra ascendenței lui Iisus. Bruno Bauer (Kritik der evangelischen Geschichte der Synoptiker, 1841) a inaugurat punctul de vedere după care preoții l-au creat pe Iisus. Benito Mussolini l-a reafirmat. Azi, unii dintre „progresiști” stau în această linie ignorând cercetarea istorică. Rudolf Augstein (Jesus Menschensohn, DTV, München, 2003) a simțit însă nevoia de a modera ignorarea și a susținut că nu Iisus, ci imaginile despre Iisus sunt chestionabile, fiind de fapt construcții.
Mulțimea datelor istorice infirmă însă teza definitivei necunoașteri a lui Iisus ca parte a istoriei. Azi este clar că Iisus a existat, că nu a fost nicidecum „invenție a Bisericii originare”, că l-au distins trăsături sigure și l-au singularizat, că tocmai de pe terenul istoriei s-a înălțat în centrul credinței și al umanității. Cu Iisus continuă, cu trăsături noi, tradiția religiei ridicate pe soclul istoriei. Religia presupune credință (emouna) pe temelia faptelor, iar credința înseamnă pentru om să-și asume existența lui Dumnezeu și să-și pună soarta în mâinile sale.
Desigur, nu se poate lua orice imagine sau aserțiune despre Iisus ca fiind realitate. Sursele se cer verificate până la capăt, tema cristică fiind deja cu vaste implicații. Cu profunda sa cultură, Rudolf Bultmann a cerut, pe bună dreptate, rezervă în privința izvoarelor despre Iisus. El a susținut că „despre viața și personalitatea lui Iisus nu mai putem cunoaște ceva, căci izvoarele critice nu s-au interesat de acestea, în rest sunt foarte fragmentare și copleșite de legendă, iar alte izvoare asupra lui Iisus nu există” (Rudolf Bultmann, Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen, 1926). Numai că rezerva față de exploatări necritice ale izvoarelor este una, pesimismul este altceva. Deja elevii celebrului teolog au trebuit să corecteze pesimismul.
Cercetarea istorică a lui Iisus dispune între timp de tot mai multe certitudini. Continuând celebra First Quest, concentrată asupra reconstituirii spuselor lui Iisus, curentul The New Quest s-a concentrat asupra datelor istorice și culturale. John A. T. Robinson (Jesus and His Coming, 1959) a relansat cercetarea lui Iisus istoric. Ea a avut ca rezultat lămurirea acțiunii lui Iisus în raport cu iudaismul (Gaaliah Cornfeld, ed., The Historical Jesus, MacMillan, New York, London, 1982; James H.Charlesworth, Jesus within Judaism, Doublleday, New York, 1988), care a și rămas referință.
În mod paradoxal, certitudinile sporesc în pofida distanței crescânde în timp. De la Reimarus, trecând prin Hegel, prin Ernst Renan, von Harnack, Pavel Florenski, și prin mulți alții, până la Ben-Schorin (Bruder Jesus, 1967), sunt rezultate noi, adesea spectaculoase, în efortul de cunoaștere a lui Iisus (A. Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, 2010). Scrieri precise, cu noutăți verificate, au apărut și în ultimele decenii și au împrospătat opticele. Am în vedere autori și cărți cum sunt E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (Penguin Books, London, 1995); David Flusser, Jesus (The Hebrew University Magnes Press, 1997); Joseph Ratzinger (Benedikt XVI, Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2007-2012); Shimon Gibson, The Final Days of Jesus (Lion, Oxford, 2009); Jean Christian Petitfils, Jesus (Fayard, Paris, 2011); Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu (C. H. Beck, München, 2013); Gianfranco Ravassi, Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli (Rafello Corina Editore, Milano, 2023), care au dat linia majoră a biografiilor și pe care i-am și comentat altădată. Nu mai vorbesc de literatura despre „viața lui Iisus”, care – cu Jose Saramago, mai nou cu Deepak Chopra, autorul romanului „anilor sincopă”, întitulat Jesus. Histoire d’une illumination (Guy Tredaniel, Paris, 2010), în care un om devine capabil de miracole și schimbă, prin viața și învățăturile sale, lumea – deschide noi unghiuri de privire.
Se poate spune chiar mai mult. Sunt nu numai noi fapte identificate și certitudini stabilite, dar nu există nicidecum siguranța că nu vor apărea noi probe scripturale, arheologice și de alte naturi cu privire la lumea din timpul lui Iisus și la Iisus însuși. În virtutea împrejurărilor și conținutului lor, Evangheliile au dat și dau în continuare linia directoare a biografiei lui Iisus, încât rămâne actuală teza exprimată de Marie-Joseph Lagrange (Histoire ancienne du canon du Nouveau Testament,1933), potrivit căreia ceea ce putem reconstitui ca viață a lui Iisus se află în Evanghelii.
Noi fapte se întrevăd. În definitiv, continuă cercetările din Țara Sfântă, care, mai ales după restabilirea din 1948 a statului Israel, și l-au asumat pe Iisus ca parte a istoriei poporului evreu. Totodată, se caută acoperirea cu cercetări a „perioadei sincopă”, de la cuvântul adolescentului în sinagoga din Nazaret, la nunta din Cana Galilei, la care Iisus a participat douăzeci de ani mai târziu, care este luată ca început misionar. Este încă anevoie de intuit ce s-a petrecut în cele două decenii de prezență în lume a lui Isus, dar explorări au deja loc.
Este însă deja la dispoziție ceea ce Gianfranco Ravassi numește „cartea de identitate” a lui Iisus din Nazaret. Astfel: „nume: Jeshua (Domnul salvează); paternitate legală: ben-Josef (fiul lui Josef); maternitate: Myriam; locul nașterii: Bethlemul Iudeii; data nașterii: probabil în jurul anului 6 î.e.n.; domiciliul: Nazaret în Galileea, apoi fără domiciliu; starea civilă: celibatar; profesie: tâmplar, apoi rabin ambulant și vindecător; semne particulare: niciunul” (Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, 2023). Sunt descrise amănunțit și „pragurile” înaintării lui Iisus în istorie: la origine un om care predică și susține activitate publică în Galileea, apoi în Iudeea; viața sub stăpânirea romană și profilarea sa în frământările timpului; patimile și, în cele din urmă, moartea prin crucificare la Ierusalim; intervenirea unui eveniment misterios – istoric și teologic, cu înțelesuri complicate – care este Învierea sa; bucuria discipolilor săi, care răspândesc „vestea cea mare”; preluată de discipoli, kerygma este transmisă evreilor și păgânilor timpului, care dezvoltă cateheze; asamblate într-o interpretare, faptele istorice sunt punctul de plecare al unui curent printre oameni care duce la consemnare într-un text; spusele lui Isus sunt reținute în culegerea Loghia (mult mai târziu consacrată drept Quelle); pe ea și pe alte izvoare se bazează Evangheliile sinoptice; acestea încep cu Marcu, pe care Matei și Luca îl amplifică, iar Ioan ridică totul la nivelul teologic cel mai înalt.
Evangheliile au unele diferențe în detalii, iar finalul uneia pare să fi fost modificat în cursul istoriei, probabil din nevoi de accesibilitate sau din considerente ecleziale. În orice caz, deosebirile au explicații firești.
Unii evangheliști, precum Marcu, nu au fost martori oculari la ceea ce s-a petrecut la Ierusalim și, relatând condamnarea și patimile lui Iisus, învinuiesc „iudeii”. Or, însăși discuția finală dintre Iisus și Caiafa și cea dintre Iisus și Pilat din Pont reunesc motive religioase și motive politice. În cele din urmă, Caiafa pare a fi rămas cu convingerea că Iisus revendică o descendență din regele David, iar Pilat din Pont că Iisus nu este străin de pretențiile, atunci răspândite, de „rege al iudeilor”. Procesul lui Iisus a trebuit, ca urmare, cercetat mai îndeaproape, iar rezultatul (Hans Kung, Das Christentum. Wesen und Geschichte, Piper, Munchen, Wien, Zurich, 1995) este astăzi limpede: a fost un proces în răspunderea autorităților romane, religios și politic, cu implicați din ambele direcții de atunci.
Marcu consacră optica lui Petru asupra a ceea ce apostolul a trăit în apropierea lui Iisus, culminând cu identificarea „Tu ești Mesia”. Evanghelia după Marcu așază „vestea cea bună” în tradiția mesianică. Marcu a fost impresionat de reflecția centurionului la răstignire: „Cu adevărat, acest om a fost fiul lui Dumnezeu!” (15, 39). Misterul este prezentat în deschiderea Evangheliei sale cu vocea din ceruri: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (1, 11). Sfârșitul Evangheliei pare să fi fost cel al mormântului gol – în mod interesant, formulă reluată de Shimon Gibson (The Final Days of Jesus, 2009): „realitatea este că nu există explicație istorică a mormântului gol, în afara cazului în care adoptăm interpretarea teologică, Învierea”.
Matei, în schimb, a fost în apropierea lui Iisus, inclusiv la Cina cea de taină, și a cunoscut direct istoria iudeo-romană, din care, biografic, Iisus a făcut parte. El l-a prezentat pe Iisus ca ființă activă, plină de viață, ceea ce a stârnit încântarea lui Kierkegaard. Matei s-a adresat deopotrivă evreilor și neevreilor. În Evanghelia sa se dă greutate Predicii de pe munte și se scot în evidență legăturile cu iudaismul. Matei lansează ideea celei de „a doua veniri a lui Iisus (parousia)” și îl consideră pe Iisus „Judecător” suprem.
Discipol al lui Pavel, medicul Luca dă o Evanghelie ce vrea să convingă creștinii de proveniență diversă, care doreau să cunoască fundamentele credinței lor, de „deplinătatea lui Iisus”. El accentuează realitatea istorică a lui Iisus, duce ascendența sa până la Adam, detaliază copilăria lui Iisus și privește evenimentele în cheia mesianismului. El îl pune pe Iisus în relație cu profetul Ilie, întărește „noua alianță”, pe care Dumnezeu a încheiat-o cu poporul său, și lansează marile teme ale creștinismului – iubirea, Domnul, bucuria, sărăcia, rugăciunea, istoria mântuirii. Luca lămurește asupra concepției politice a lui Iisus, care are la bază cerința ca cel care guvernează să se considere servitorul celor guvernați.
Evanghelistul Ioan este cel mai teolog dintre evangheliști. Apropierea de principalii sacerdoți de la Ierusalim i-a permis să fie martor ocular la toate evenimentele din ultimele zile pământești ale lui Iisus. De altminteri, Jean Christian Petitfils (Jesus, 2011), l-a identificat pe evanghelistul Ioan drept un om înstărit, proprietar al casei în care a avut loc Cina cea de taină și al Grădinii Ghetsimani, o personalitate de vază, în tot cazul, adeptă a lui Iisus, la care Iisus zăbovea când venea în Ierusalim. Azi, unii îl consideră drept posibil discipol al lui Ioan Botezătorul, împărtășind vederi ale celor de la Qumran. Ioan pune întrebarea la care și cei mai mari teologi ai epocii noastre (vezi Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth, 2007) au căutat răspuns: „De ce credeți că Iisus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu?”. Ioan este cel care a deschis discuția despre „gloria lui Iisus”, pe care îl vede Domn și Mântuitor.
Diferențele de accent, dar și de detalii ale relatărilor, între evangheliști, nu schimbă certitudinile în privința lui Iisus. Punctul de vedere fundamental al evangheliștilor este același.
Dintotdeauna s-a pus întrebarea firească: Cum arăta Iisus? Evangheliile canonice sunt concentrate asupra semnificației teologice a evenimentelor și consemnează puține date din care se pot stabili trăsături fizice ale lui Iisus. Augustin a preferat să vorbească de simbolul religios și a recunoscut: „ignorăm complet care-i putea fi fața” lui Iisus. Cu timpul, unii și l-au reprezentat pe Iisus ca un om de o desăvârșită simplitate (Origen), alții, sub inspirația unei tradiții, au văzut în Iisus pe „cel mai frumos dintre Fiii omului” (Părinții Bisericii). Azi, în orice caz, are trecere scrisoarea atribuită lui Lentulo, care îl vede pe Iisus înalt, bine proporționat, cu ochi mari, albaștri, chip impresionant și corp ce se mișcă grațios. Notoriul film al lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, este ghidat de această imagine.
De înfățișarea fizică a lui Iisus s-au ocupat mai mult evangheliile necanonice, trăind, la rândul lor, importanța istorică a apariției lui Iisus și căutând să învețe din ea. Ele nu pot fi ocolite, chiar dacă nu tot ceea ce spun este acceptabil. Azi se consideră că unele, fiind de asemenea „dominate de puternicul simț al grandorii evenimentului creștin și de o conștiință vie a propriei identității creștine” (Gianfranco Ravassi), pot fi folosite, nu neapărat ca stabiliri de fapte, ci ca intuiții ce lărgesc în mod realist reprezentările a ceea ce s-a petrecut.
După douăzeci și cinci de ani de cercetări la Ierusalim, Shimon Gibson descrie riguros, dar viu activitatea extrem de solicitată a lui Iisus în calitate de vindecător în Cetatea lui David, mai ales la băile rituale, în care oamenii se reuneau în anumite zile. După toate indiciile, Iisus a fost un orator extrem de captivant. El aborda spontan chestiuni de mare altitudine a viziunii, dar și chestiuni de viață cotidiană, pe înțelesul oricui, toate subordonate încrederii de nezdruncinat în „Tatăl ceresc” și „iubirii aproapelui”. I se datorează zeci de parabole despre „Împărăția cerurilor” și „mântuire” și multe formulări penetrante care vituperează nesimțirea bogaților față de sărmani, cupiditatea umană și mizeria morală.
Iisus a pus mâna în acțiunile sale de vindecare pe trupuri suferinde de boli grave – inclusiv de lepră și alte boli infecțioase. A rămas proverbială „mâna sa vindecătoare”. Ea îndeamnă la reflecție și astăzi, căci Iisus a făcut miracole cerând de la început celui afectat de boală să aibă înainte de orice credință în Cel de Sus și încredere în sine. Și azi rămâne de meditat asupra combinației extraordinare de fenomenologie, psihologie, medicină și metafizică a terapeuticii lui Iisus.
Din însuși textul Evangheliilor, este astăzi clar că Învierea este de înțeles luând aspectul istoric și aspectul teologic împreună. Ea are de partea ei fapte și credința, care se susțin reciproc. Ioan a dat direcția acestei înțelegeri în scena cu „nu mă atinge!”, care implică asumpția „ființării transcendente a Înviatului”. Nici scoaterea Învierii din istorie, socotind-o contrafactuală, nici simpla topire în fapte, socotind-o eveniment printre altele nu sunt pe măsura ei. Învierea lui Iisus este accesibilă pentru ceea ce putem numi astăzi rațional „comprehensiune istorică și culturală”, în care aspecte descriptive și asumpții culturale se alimentează unele pe altele.
Desigur că înaintarea „inteligenței artificiale” va pune celor care reflectează asupra subiectului întrebări noi. Să citim reflecțiile medicului Johannes Huber (Das Ende des Alterns, 2007), care ne spune că, sub aspect infrastructural, organismul uman așa cum este azi asigură viața persoanei până la cel mult o sută douăzeci de ani. Să citim și tulburătoarea carte a inovativului Ray Kurzweil, Die Intelligenz der Evolution (2016), împreună cu consecința, care este și testamentul savantului: prevederea intervenției, după deces, în rețeaua neuronală a propriului organism, în vederea repunerii lui în mișcare.
Se poate specula și aici, desigur, îndelung. Dar important cu adevărat este faptul că noi aspecte uimitoare ale vieții în confruntarea ei cu mediul intră în discuție.
Lumea se schimbă mai departe. Închei observând că, în anii noștri, Joseph Ratzinger a dat prima monografiere a felului de a fi al lui Iisus(Jesus von Nazareth, 2007). Sociologul Gerd Theissen (Jesus als historische Gestalt, Vandenhoeck, Göttingen, 2003) a arătat mai amănunțit cum personalitatea lui Iisus ține de datele culturii poporului și timpului său. Jean Christian Petitfils (Jesus, 2011) a compus o „fotografie” bazată pe noi cercetări. Werner Dahlheim a adus în discuție noi izvoare, o nouă punere a întrebărilor, cu perspective noi (Die Welt zur Zeit Jesu, 2017). Gianfranco Ravasi a dat precisa înțelegere istorică a personalității lui Iisus (Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, 2023). Tabloul cuprinzător al lui Iisus și al vieții lui este astfel mai bogat decât cel de care au dispus generațiile anterioare.
Acest tablou este mai solicitant. Mă limitez să menționez în încheiere patru chestiuni, la rândul lor, deschise. Și care sporesc continuu în actualitate.
Dincoace de orice fel de închidere a subiectului și de pesimism, întreaga evoluție a cunoștințelor despre Iisus istoric dovedește că este vorba despre o cunoaștere deschisă. Chestiunea este aceea de a folosi sursele în vederea restituirii personalității sale, nu a cantonării în ceea ce este. Este imperativ și aici să se iasă în mod științific din înțelegerea limitată, demult depășită a științei, de care destui diletanți fac caz și astăzi.
Paradoxal, religia iubirii conține și azi sciziuni care nu o avantajează. Diferențierea denominațiunilor creștine este reală, veche, adesea rigidă. Într-o schimbare adesea plină de cruzimi a lumii, creștinismul are însă nevoie de cooperarea fără discriminări și prejudecăți a denominațiunilor sale. Iar această cooperare s-ar cuveni să înceapă cu ceea ce numesc „ecumenismul biografic”. Elaborarea riguroasă și adusă la zi a biografiei lui Iisus dă autenticitate bisericii. Pe baza ei, identitatea creștină este de asumat ca ceva mai adânc decât fragmentarismul și formalismele curente.
Se spune pe drept că Europa stă istoricește pe „triunghiul Ierusalim, Atena, Roma”. Într-adevăr, fără creștinism, Europa nu mai este ea însăși. Desigur, creștinismul luat nu doar ca vestigiu istoric, nu doar ca reper la ceremonii sau discursuri, nu ca reeditare de simplisme, ci ca vedere activă, mereu proaspătă asupra vieții, pe care – trebuie accentuat – abia cunoașterea lui Iisus o asigură. Nu este creștinism fără cercetarea lui Iisus și asumarea înnoită a învățăturilor sale.
Iisus privește oamenii din punct de vedere moral, dar la distanță de moralism. Ei sunt sub oblăduirea „Tatălui ceresc”, fără ca aceasta să dizolve dimensiunile acționale, economice, politice și de alte naturi ale vieții lor. Ei sunt conduși de mintea lor, dar nu mentalismul este descrierea adecvată. Ei fac multe fapte, și nu fac altele, dar până la condiția de om mai au de lucru. Iisus a captat în formulări această condiție și și-a asumat-o în acțiuni, iar felul său de a privi s-a dovedit inepuizabil. Îndemnuri ca „Cereți și vi se va deschide; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” sunt probă. Nimeni nu poate pretinde legitim că întruchipează „deplinătatea lui Iisus”, dar a-l urma este sursa identității creștine.
La orice preluare a mesajului lui Iisus rămâne încă ceva de făcut, ceva ce pune sub semnul întrebării ceea ce s-a izbutit. „Binecuvântați sunt cei curați cu inima, căci a lor este Împărăția cerurilor” este de fapt un „program” la nesfârșit. Ca ființe prinse în rețelele limitative ale istoriei, azi putem mai bine decât oricând să ne apropiem de acest mesaj cu filosofia rațiunii diferențiate în raționalități, sub condiția de a rămâne conștienți că realitățile lumii justifică noi interogații. Nu este creștinism acolo unde s-a sfârșit punerea sub semnul întrebării a lumii din jur.
Cum am spus și în alt loc (Teologia contemporană, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2024), creștinismul câștigă substanțial prin cercetări, lămuriri și explicații, inclusiv istorice. Departe de a relativiza și coborî credința, cercetarea lui Iisus din Nazaret, făcută integru, poate da noi energii, într-o lume care se colonizează, deocamdată și din nefericire, de debusolare, derapaje și eșuări. Credința este chestiune de reflecție responsabilă, de inimă și de cultură profundă.