Recunosc deschis ca nu sunt un fan al pescuitului, ci mai degrabă un gurmand pofticios al rezultatului lui. Când există… că dacă nu există raioanele de pește de la supermarket-uri, nu-i așa?
Cu toate acestea, ca un făcut, aveam la aviația utilitară în echipaj mereu cel puțin un membru pescar împătimit.
Țin minte că la un moment dat mi s-a stricat avionul și vreo 2-3 zile volens nolens a trebuit să stăm și să ne delectăm cu frumoasele peisaje ale zonei. Cum pădurea este unul dintre cei mai buni prieteni ai omului și pădurarul local devenise client serios la benzina noastră de aviație. Pădurarul respectiv, un mustăcios uriaș, provenit din „bobinarea” unei oltence iuți ca focul, (a se citi încununarea iubirii dintre un moldovean cu respectiva fiică a Oltului), ne-a dus în prima zi dis-de-dimineață pe niște coclauri neumblate și sălbatice ca să admirăm natura.
Urmându-l pe uriașul cu pălărie și costum verzi, copilotul și mecanicul au mers cu mine șnur până le-a ieșit în drum o urmă de urs, moment de la care au declarat ritos ca ei sunt pescari și nu vânători, așa că au făcut stanga împrejur și fuga fuguța înapoi la hotel.
Rămas doar cu pădurarul am avut parte de un traseu superb, după care am ajuns seara obosit și flămânzi înapoi la motelul pompos denumit hotel.
Acolo dăm nas în nas cu cei doi colegi ai mei arși de soare și cu niște undițe de pescuit în mâna.
Din vorbă în vorbă am aflat ca întorși la hotel cei doi au dat de directorul stabilimentului care ca să facă mișto de ei le-a spus ca în râulețul din spatele hotelului se prinde pește, păstrăv mai exact. Și ca să fie și mai credibil, le-a dat, zicea el, și undițele lui norocoase.
Pădurarul dădu să deschidă gura să zică ceva, iar eu intuind ce vrea să zică, i-am dat un ghiont scurt ce l-a făcut să tacă instantaneu.
Mi-am lăsat colegii să meargă în camera și am mers cu pădurarul să îl cinstesc la cârciumă. Acolo, pădurarul, om serios, mi-a spus ca acel râuleț a fost poluat în urmă cu vreo câțiva ani și că nu mai era măcar o broască râioasă în el, darămite vreo urmă de pește și că directorul hotelului sigur a vrut să facă mișto de ei.
Așa că am pus la cale o mica șotie pentru ca să radem noi de nenea directorul și nu invers!
Drept pentru care a doua zi m-am înființat dis-de-dimineață la biroul directorului șmecher și l-am rugat pe un ton mieros și nevinovat total să îmi împrumute o undița.
Directorul, vizibil magulit de rugămintea mea, îmi dădu ultima lui undița și îmi spuse surâzând șmecherește în colțul gurii:
– Domnu’ comandant să știți că vă dau ultima mea undița la care țin ca la ochii din cap pentru că este fermecată de-a dreptul! Cu ea am prins în râulețul din spate niște păstrăvi cam de 1 kg, chiar înainte de venirea dumneavoastră.
– Excelență, mă simt de-a dreptul onorat de asemenea șansa și sper să mă ridic la nivelul dumneavoastră, i-am răspuns pe un ton respectuos. După care am înhățat undița fermecată și am ieșit în pas alert ca un pescar adevărat cuprins de febra pescuitului.
Așa că am luat cap compas spre râul din spatele hotelului, înaintea celor doi colegi ai mei care leneveau la o cafea prelungită cu o țuica matinală, sărbătorind în avans viitoarele lor capturi de păstrăv,
Ajuns la malul râulețului am dat fuga în tufișul de lângă parcarea hotelului, acolo unde mă aștepta pădurarul meu de ieri bine ascuns și nevăzut de nimeni. Am luat rapid pachetul ce conținea un păstrăv de vreo 2 kg frumos foc și viu caruia i-am băgat acul de pescuit al undiței mele și apoi l-am pus înapoi în pungă în care venise. După ce am verificat ca nu ne văzuse nimeni, m-am stropit un pic pe încălțări și haine, cu apă din râuleț și țuști cu păstrăvul meu direct la hotel.
Pe drum dădui nas în nas cu cei doi colegi ai mei cărora le-am arătat captura mea., si le-am spus să se grăbească pentru ca e plin de peste râulețul mai ales ca eu, un novice avusesem așa noroc.
Atât le-a trebuit celor doi, pentru ca nici Usain Bolt nu îi putea ajunge din urmă, de tare ce fugeau cu undițele în mână.
Ajuns la hotel m-am dus glonț direct în biroul directorului unde am intrat cu undița și peste cu tot!
– Domnule director, țin să vă mulțumesc pentru undița dvstra fermecată ! Chiar ca este fermecată pentru ca doar am aruncat cârligul în apă și uitați ce am prins! Acum ma duc să îl las la bucătărie să am și eu ce mânca bun diseară. Și țuști pe ușă lăsând omul cu gura căscată .
Seara târziu rupți de oboseală cei doi colegi ai mei revin la hotel bineînțeles fără nici urmă de peste prins.
– Dragii mei vă invit la masă la păstrăvul prins de mine azi, i-am poftit eu pe un ton hâtru
A doua zi la fel! Un păstrăv și mai mare însă. Și cum știam drumul și textul la fel, îmi mușcam buzele să nu rad. Tot la fel directorul stupefiat, colegii rupți de oboseală , masă de seară etc.
A treia zi la fel!
În a patra zi, dis de dimineață, a venit și piesa necesară reparației avionului așa ca am mers să o înlocuim doar ca ce să vezi nu se potrivea fiind o serie mai veche. Așa ca înapoi la hotel cu toții unde am predat piesa șoferului care stătuse să ne aștepte pentru ca să îi dăm piesa defectă spre a fi trimisă la reparație.
Între timp fusesem informați ca va veni a doua zi un alt șofer cu piesa bună de data asta.
Doar ca până să revenim noi de la avion, șoferul în cauză, din vorba în vorbă a intrat in discuție cu directorul stabilimentului care începu să îi spună despre pescuit, colegii mei, peștii prinși de mine etc.
Șoferul, și el pescar pasionat, auzind toate cele de mai sus nu l-a mai putut răbda fiorul pescuitului și fuga fuguța la mașină de unde își lua o întreaga armată de undițe și scule de pescuit după care la rău cu ele. Bineînțeles ca după o zi de stat în soare cu toate instrumentele lui în apă nu a prins nimic!
Eu, împreună cu echipajul, reîntorși de la avion, și aflând ca șoferul nostru este la pescuit ne-am gândit să îl vizitam un pic ocazie cu care să ne dedăm cu toții acestei pasionante activități sportive.
Colegii mei și-au luat cu ei și undițele directorului așa ca am putut admira trei pescari cu vreo 14-16 undițe chinuindu-se de zor să arunce cu toate momelile posibile doar doar or prinde și ei ceva. Dar nimic nu se prinse ca și până atunci!
Între timp mă așezasem comod la umbra tufișului meu furnizor de păstrăv viu și trăsesem deja un pui de somn, după care m-am trezit și am observat ca distinsii mei colegi se mutaseră vreo 2-3 sute de metri în susul și în josul apei dar pe malul opus, boscorodindu-se “pescărește” intre ei.
– Domnilor nimic nimic? le-am strigat eu. Pot și eu să bag undița asta fermecată aici? Ca să nu vă deranjez capturile viitoare, am continuat eu hâtru.
Cum mormăielile lor neinteligibile arătau o stare de fericire “pescărească” sadea, mi-am aruncat tacticos și ostentativ undița de câteva ori în apă după care profitând de lipsa de atenție acordată umilului novice din fața lor, am scos repede din tufiș pachetul cu păstrăvul meu, i-am înfipt bine acul în buza și l-am lăsat ușor în apă.
Doar ca de atâta așteptare păstrăvul meu dăduse un pic colțul și se îndreptase înot spre Raiul păstrăvilor.
Brusc m-am ridicat în picioare și am început să țopăi ca un pescar autentic prefăcându-ma ca mă lupt cu el sa îl scot afară. Ca un adevărat novice mai și scoteam niscaiva onomatopee în “lupta” mea cu păstrăvul respectiv, puțin decedat după cum v-am spus.
Confrații mei în ale pescuitului aflați peste rău nu puteau veni la mine așa ca mă blagosloveau de zor ba cu sfaturi ba cu afurisenii, pardon felicitări pescărești, dar erau martorii vii ai “capturii” mele moarte!
După 2-3 minute, udat bine la șosete ca să par și mai veridic, am scos mortul viu din apă și l-am băgat în punga in care fusese livrat și direct la hotel cu el, nemaisteptand sa vină și colegii mei care se bateau pe locul meu doar doar or prinde și ei ceva
După 2 ore lăsându-se întunericul au revenit și colegii mei pescari în frunte cu șoferul care își cara de zor la mașină armata de unelte de pescuit
Seara la masă le-a fost servit ca de obicei păstrăvul preparat după rețetele bucătarului eu în schimb dedulcindu-mă cu niște friptură de miel din mielul furnizat tot de uriașul pădurar, de data asta însă “oficial” și direct la bucătăria hotelului.
Din șpriț în șpriț până la pescăreasca victorie finală, pescarii mei m-au tot firitisit de zor pentru activitatea mea în domeniu de până atunci hotărând ca am trecut cu brio “botezul” pescarului amator și ca de acum sunt și eu pescar în rândul lumii pescărești
Obosiți bine de capturile bahice însă de la baltă, pardon masă, și de poveștile lor pescărești, i-am condus spre tărâmul lui Moș Ene pe vajnicii mei pescari aviatori rămânând doar cu pădurarul care își mușcase toată seara buzele și din mustața să nu pufnească în ras.
– Domnu’ comandant, am auzit și văzut multe în cei 20 de ani de pescar, vânător și pădurar dar așa ceva întrece orice imaginație! zise pădurarul meu râzând în hohote de se cutremurau pereții. Nici Sadoveanu cu Creangă la un loc nu puteau născoci așa trăznaie!
– Excelență stai să vezi finalul mâine dimineață, i-am răspuns eu râzând mânzește
Dimineața următoare, la ora 6 fix, ne dădu la toți deșteptarea al doilea șofer venit cu piesa așa ca la ora 8 eram în aer stropind de zor pădurile pădurarului nost, fericit ca le scăpăm de nu știu ce gândac distrugător. Muncind pe branci pentru ca să recuperăm timpul pierdut, am aterizat după ultimul zbor practic la lumina farurilor, soarele apunând cu puțin înaintea aterizării noastre. După ce încheiat actele cu pădurarul fericit ca i-am salvat pădurile și și-a asigurat și el consumul de benzină pe vreo șase luni, ne-am întors la hotel rupți de oboseală.
Acolo pur și simplu ne-am târât de oboseală în camerele noastre unde am dormit buștean până a doua zi. După răsăritul soarelui ne-am făcut bagajele iar după un mic dejun copios tocmai ne pregăteam să ne luăm rămas bun de la bucătarul stabilimentului și restul personalului urmând apoi să mergem la avion de unde să decolăm spre un alt pădurar aflat în disperare de cauză din cauza atacului aceluiași gândac păcătos.
Colegii mei lăsaseră de cu seară la recepția hotelului sculele de pescuit date de mărinimosul director dar eu nu.
Cum uriașul pădurar care ne asigurase transportul cu ARO-ul lui de la și spre hotel ne aștepta tăcut, i-am făcut un semn discret să vină cu mine odată cu distinsii mei colegi spre biroul directorului.
Am intrat cu toții în birou și eu după ce i-am înmânat undița i-am spus acestuia:
– Excelență permite-mi te rog să îți mulțumesc pentru ca datorită undiței tale chiar fermecate am reușit să devin pescar recunoscut ca atare de colegii mei adevărați ași ai pescuitului sportiv.
Ți-o înapoiez cu speranța ca nu i s-a epuizat vraja fermecată și ca vei continua seria capturilor din râul din spate
Și ca să nu uit te rog să știi ca doar domnia ta și cu umila mea persoană am reușit să prindem pești în apa în care nu trăiește nici măcar o broasca râioasă din cauza deversărilor toxice făcute în el!
Și după o puternică strângere de mână, ocazie cu care i-am stâlcit niscaiva degete distinsului director am făcut stanga împrejur și urmat de tot echipajul și pădurarul am plecat.
Pe tot drumul până la avion pădurarul a râs de se zgâlțâia ARO-ul la fel ca la trecerea prin gropile drumului forestier pe unde ne ducea spre avion, în timp ce colegii mei mirați nu mai înțelegeau nimic și se uitau când la mine când la pădurar precum la niște extratereștri
– Cum adică căpitane, apa aia era moartă și tu și directorul ați prins păstrăvi vii? îngăima mecanicul meu.
– Ca să nu zic ca pe unul l-ai prins în fața noastră, îl completa copilotul meu.
– Domnilor, domnilor, interveni pădurarul, dacă mai zice căpitanul nost ca merge la pescuit vreodată să mă sunați și pe mine să vin! Să îi aduc undița fermecată a măgarului de director care a râs de voi punându-vă să dați la pește în apa aia atât de poluată! Poate v-o împrumută și vouă, să duceți o coadă de pește acasă ca de povești pescărești sunt sătul! Și dăi râs în continuare!
Aviz amatorilor!